Roma și apa

Roma și apa au avut întotdeauna o legătură inseparabilă, încă de la actul de fondare a orașului a cărui istorie binecunoscută este profund legată de Tibru. Apele sale, conform legendei, i-au salvat pe Romulus și Remus conducându-i pașnic către lupoaică. Potrivit surselor istorice, în valea sa s-a dezvoltat nucleul originar al orașului.
Râul cu apa lui a fost suficient pentru a potoli setea unui oraș în continuă expansiune timp de peste patru secole și a fost venerat ca tată și ca zeu, Pater Tiberinus, căruia i-a fost dedicat un templu pe Insula Tibrului și un festival de cult, Tiberinalia. Alte zeități legate de apă erau venerate în Roma arhaică, Nimfele, în apropierea numeroaselor izvoare de ape clocotite, ape sulfuroase care fierbeau deci, provenind din zona vulcanică a Dealurilor Alban și apreciate pentru puterile lor vindecătoare.

În interiorul unui itinerar al celor mai frumoase fântâni din Roma

Roma, regina acvariului

Dar marea abundență de apă va ajunge la Roma abia odată cu primele apeducte, începând cu anul 312 î.Hr. După șase secole, au fost unsprezece dintre ele, care au constituit cel mai complex și mai vast sistem de apă pe care orice oraș îl cunoscuse vreodată la acea vreme. Venite din surse aflate chiar la zeci de mile depărtare, străpungând munții și traversând văile, aceste apeducte cu arcadele lor impunătoare, care ajungeau uneori la 30 de metri, aduceau în oraș o asemenea cantitate de apă „încât râurile curgeau prin oraș”, conform celor scrise de Strabon în Geografia sa, și fiecare cetățean putea avea acces la o cantitate mai mare de apă decât un roman modern. Nu întâmplător Roma era cunoscută la acea vreme sub numele de regina acvariu.

Apa care ajungea în oraș a urmat diverse căi. O parte a alimentat imensele băi publice unde toți romanii puteau merge să se spele, să se relaxeze și să socializeze, și o cantitate practic infinită de băi publice. O altă parte mergea la fântânile publice, dintre care peste o mie erau împrăștiate pe străzile orașului: era apa din care tragea oamenii pentru băut și pentru a fi folosită acasă, în bucătărie, în magazine, deoarece apa curentă nu exista. Acesta din urmă era însă prevăzut în palatele imperiale și în casele unor patricieni, care plăteau un impozit pe apă. Restul apei s-a dus la hrănirea piscinelor, fântânilor monumentale, grădinilor, nimfeelor, lacurilor artificiale și, în cele din urmă, a naumahiilor, simulărilor grandioase ale bătăliilor navale istorice în interiorul unor mari bazine naturale sau artificiale, sau chiar circurilor, amfiteatrelor și teatrelor inundate pentru ocazie.
Însă ciclul apei nu s-a încheiat aici, după utilizare a continuat să curgă în conducte subterane care colectau apa acum folosită și murdară, combinând-o cu apa de ploaie care curăța străzile, iar împreună s-au scurs în colectoare mari, precum celebra Cloaca Maxima care a ajuns în Tibru.

Întoarcerea în Tibru în Evul Mediu

Declinul Imperiului a compromis însăși existența apeductelor. Goții, care au asediat Roma în repetate rânduri în secolul al VI-lea, le-au tăiat pentru a însetă populația, în timp ce romanii asediați au ziduri debușeurile pentru a împiedica asediatorii să pătrundă. S-a întâmplat că, pe tot parcursul Evului Mediu, mica populație rămasă a coborât de pe dealuri și s-a întors să tragă apă din Tibru.
Străvechii acvarii sau acquarioli, activi în pre-apeductul Roma, au revenit în scenă, luând și numele de acquarenari, acquaricciari sau acquamaccari, care adunau apa la înălțimea Ponte Milvio, o filtrau și umpleau butoaie și căni, o încărcau pe măgari sau catâri și o cărau prin oraș sau la case, vinzând-o.
Apa Tibrului, spre deosebire de ceea ce am putea crede astăzi, era considerată foarte bună și sănătoasă. Când papa Clement al VII-lea Medici s-a dus solemn la Marsilia în 1533 pentru a-l vizita pe ducele de Orleans, acesta a adus cu el o cantitate de apă din Tibru care avea să-i reziste până la întoarcere, pentru a nu fi obligat să bea apă mai proastă.

Apa curge din nou și este centrală pentru reamenajarea urbană și arhitecturală a Romei papale

Abia în secolul al XVI-lea au început, la inițiativa papilor, lucrări de amenajare urbană majore care, datorită refacerii vechilor apeducte și construirii altora noi, au asigurat din nou orașul cu resurse abundente de apă.
Apa a devenit astfel materia primă pentru imaginația sculptorilor și arhitecților și a revenit să rezoneze în fântâni noi care au devenit una dintre cele mai evocatoare sărbători ale puterii papale. Orașul a început astfel să se umple de fântâni, lighene, vitrine, fântâni, fântâni mici, jgheaburi într-un fel de competiție între pontifici, ordinele religioase și familiile nobile romane pentru a vedea cine îi va încredința pe așa-zișii fântâni fântâni să creeze cea mai admirabilă lucrare.
„Fântânile singure sunt suficiente pentru a justifica o călătorie la Roma”, a scris poetul englez Percy Bysshe Shelley. Și, de fapt, în Capitală există peste două mii de fântâni, unele mari și pitorești în centrul piețelor – precum Fântâna Trevi, Fântâna celor Patru Râuri din Piazza Navona, Barcaccia din Piazza di Spagna, Fântâna Naiadelor din Piazza della Repubblica, Acqua Paola de pe Gianicolo – altele mici și discrete, plasate în spatele unor colțuri sau parcate deseori în mașini ascunse.

Fântânile mai mici (dar nu mai puțin fascinante).

În anii 1920 au apărut așa-numitele fântâni districtuale, create de arhitectul Pietro Lombardi: mici opere de artă care amintesc de simbolurile și particularitățile cartierelor antice ale Romei. Butoiul pentru a indica tavernele din Trastevere, cărțile pentru a reprezenta prezența clădirii Universității din districtul Sant’Eustachio, cârma vechiul port Ripa Grande, ghiulele cetatea din apropierea Castel Sant’Angelo, artiștii pentru Via Margutta, amforele pentru Testaccio.
În căsătoria dintre Roma și apă, nu trebuie să uităm de cele două mii de nasoni (numite așa amiabil de romani pentru forma lor deosebită), fântânile cilindrice din fontă. Au fost porecți în acest fel datorită nasului lor curbat, curios, care seamănă cu un nas mare acvilin. Ele au fost construite în 1874 la inițiativa consilierului Rinazzi, care a avut instalate aproximativ douăzeci dintre ele, dintre care unele sunt încă la locul lor. Rămânând aproape neschimbate timp de aproape o sută cincizeci de ani, și ele fac parte din istoria de o mie de ani a apei din Roma și reprezintă de acum un element aparte și în același timp familiar al mobilierului urban al orașului.

Direct de la sursa

Roma, așadar, poate fi numită încă regina apei, mai ales dacă ținem cont că într-un an este alimentată cu aproape 500 de milioane de metri cubi de apă, considerată printre cele mai bune din Italia pentru calitate și puritate, și aproape toată provenind din surse bine protejate de orice formă de poluare.
Apa care iese de la robinete este sigură și are un gust bun, în timp ce cei care nu pot renunța la apa minerală au posibilitatea să o ia direct de la sursă, ca – ca să dau doar câteva exemple – în cazul apei Egeria din Valea Caffarella și Acqua Sacra din raionul Montesacro, umplându-și propriile sticle cu zeci de robinete care fac distincția între naturală și ușor spumante.